Reducerea alocărilor bugetare pentru federațiile sportive naționale – soluția pentru creșterea performanței sportive în România
- Ambrozie Fodor
- 5 days ago
- 2 min read
Pare paradoxal să spui că mai puțini bani publici pot aduce performanță sportivă mai mare, dar, în realitate, problema sportului românesc nu este lipsa finanțării, ci modul în care sunt cheltuiți banii existenți.
De zeci de ani, statul alocă sume consistente pentru federații, cluburi de drept public și structuri aflate sub umbrela Comitetului Olimpic și Sportiv Român. Cu toate acestea, rezultatele internaționale scad, iar participarea la sportul de masă este în colaps.
Adevărul e simplu: banii publici au devenit o plasă de siguranță pentru birocrație, nu un motor al performanței.
Când finanțarea întârzie, activitatea se blochează, competițiile se amână, iar sportivii și antrenorii sunt trimiși în șomaj tehnic.
Nu există planuri de autosusținere, nu se atrag sponsorizări, nu se dezvoltă produse sportive comerciale, iar marketingul sportiv lipsește aproape complet.
Aceasta nu mai este performanță, ci asistență sportivă finanțată din bani publici.
Statul trebuie să își redefinească rolul: nu ca finanțator exclusiv al sportului de performanță, ci ca investitor strategic în sportul de masă, infrastructură și educație fizică.
Doar acolo se formează baza de selecție care poate alimenta, în mod natural, sportul de performanță.
Propunerea concretă de model financiar poate fi următoarea:
Nivel sportiv Finanțare publică Finanțare privată Obiectiv principal
Sport de masă / inițiere 80% public (stat + autorități locale) 20% privat (sponsori locali, ONG-uri) Educație, sănătate, selecție
Performanță națională 40% public (programe, infrastructură) 60% privat (sponsorizări, marketing, cotizații) Competiții interne și pregătire centralizată
Performanță internațională / elite 20% public (burse, premii, sprijin logistic) 80% privat (parteneriate, fonduri proprii, branduri) Reprezentare, imagine, performanță de elită
Acest model ar forța federațiile să devină responsabile, transparente și competitive, nu doar consumatoare de bugete.
Țările care au reforme reușite în sport nu alocă necondiționat fonduri publice, ci le leagă strict de rezultate și cofinanțare privată.
Marea Britanie, prin UK Sport, alocă fonduri doar pentru discipline cu potențial demonstrat la Jocurile Olimpice, în baza unor indicatori clari. Restul finanțării vine din loterii și sponsorizări.
Franța finanțează masiv infrastructura sportivă și cluburile locale, dar cere federațiilor de performanță să aibă venituri proprii de cel puțin 50% din buget.
Olanda și Germania au transferat formarea de sportivi spre cluburi private și universități sportive, statul rămânând partener logistic și strategic.
Polonia, un exemplu regional, a introdus audit extern anual pentru fiecare federație sportivă finanțată public, iar cele care nu îndeplinesc indicatorii pierd automat finanțarea.
România poate aplica un model similar:
*finanțare publică doar în baza rezultatelor și a transparenței;
*stimulente fiscale pentru sponsorizări private;
*și investiții publice concentrate pe sportul de masă, nu pe salarii administrative;
Este o invitație la eficiență, la competiție și la responsabilitate.
Federațiile și cluburile trebuie să dovedească faptul că pot supraviețui și performa prin viziune, profesionalism și parteneriate, nu doar prin subvenții.
Doar atunci vom putea vorbi cu adevărat despre performanță sportivă autentică, nu despre performanță contabilă.
